RunFest - Prima cursa de alergare lunga (long run) din viaţa mea
Este 18 septembrie dimineaţa dar vremea anunţă mai degrabă o zi de vară decât una de început de toamnă. Dar umbra pădurii Băneasa trimite către noi acea răcoare plăcută în care dorim să ne refugiem de multe ori în zilele toride de vară.
Am parcat maşina în faţa Academiei de Poliţie şi îmi îndrept paşii, alături de Călin Novăcescu, spre zona de start a traseului pe care se vor desfăşura probele concursului de cros din această zi. Este primul concurs de acest gen la care particip în viaţa mea şi, vreau - nu vreau, resimt o oarecare emoţie, deşi Călin îmi repetă în permanenţă: "am venit aici doar pentru un antrenament, obiectivul nostru este semimaratonul din 5 octombrie". De fapt, dacă mă gândesc bine, este un soi de emoţie amestecată cu nerăbdare şi bucurie: nerăbdarea de a alerga prin pădure, alături de alţi participanţi entuziaşti şi bucuria de a mă vedea în această postură de participant la o cursă de 15 kilometri, adică într-o ipostază la care cu mai puţin de un an în urmă nici nu aş fi îndrăznit să visez măcar. Ba mai mult, nu mă aflu în situaţia de a-mi face probleme cu privire la faptul dacă sunt în stare să termin cursa sau să mă încadrez în baremul de timp stabilit de organizatori, ci doar de a-mi respecta întru totul targetul de timp pe care mi l-am stabilit, conform programului de antrenament: o oră şi 40 de minute.
Mă simt excelent şi îmi simt tot corpul pregătit de competiţie: o competiţie pe care o port doar cu mine însumi. Oricât îmi repetă Călin că am venit aici doar ca să ne antrenăm, ceea ce simt eu este altfel decât înaintea alergărilor de antrenament. Acum, când văd atât de mulţi alergători în jur, simt că mă cuprinde o poftă nebună de alergare. Atunci când alergam singur, în fiecare weekend, pe distanţe lungi, senzaţia era complet diferită: uneori mă simţeam stingher, alteori plictisit sau lipsit de suficient entuziasm...
Iată-mă, aşadar, după două luni de când am început antrenamentele de alergare lunga afară şi după 6 luni de când am început exerciţiile în sală, gata să iau startul în această cursă care, chiar dacă este una "de antrenament", va rămâne, totuşi, prima cursă din viaţa mea. Am toată strategia în cap, brăţara cu timpii intermediari pe fiecare kilometru, prinsă de mână, lângă ceas, pentru a-mi verifica ritmul pe traseu, însă cel mai mare sentiment de confort mi-l conferă prezenţa lui Călin alături de care m-am antrenat în tot acest răstimp. Ştiu că există riscul să mă ia valul, la început, şi să plec mai repede decât ar trebui, luându-mă după alţi alergători dar cu siguranţă el mă va tempera.
Începem şi noi, în sfârşit, exerciţiile de încălzire care sunt foarte importante înaintea oricărui efort de anduranţă. În urmă cu o săptămână am fost într-un boot camp de unde m-am întors acasă cu o contractură musculară serioasă la gamba piciorului drept, pe care încă nu am reuşit să o scot complet, neîntrerupând deloc antrenamentele în acest timp, şi care îmi dă ceva emoţii dar sper ca manşonul elastic pe care îl voi folosi să mă ajute. Mai sunt câteva minute până la start şi nerăbdarea mea creşte constant.
Constat că am foarte mare încredere în resursele pe care le am iar acest confort psihic pleacă, în primul rând, din satisfacţia respectării cu o stricteţe nemţească, a întregului program de antrenament şi a dietei adoptate în ultimele luni. Nu este prima alergare pe o asemenea distanţă, ba chiar în urmă cu o săptămână am alergat 18 kilometri pe şoselele staţiunilor de pe litoral. Nici terenul nu ar fi o noutate pentru că am mai alergat pe distanţe de 14, respectiv 15 kilometri în Munţii Buzăului şi în Cheile Râşnoavei, pe terenuri mult mai dificile decât potecile din Pădurea Băneasa.
Ne adunăm cu toţii la start. Aş vrea să mă duc puţin mai în faţă dar Călin mă trage înapoi: "Rămânem la coadă, vom pleca ultimii. Nu uita că noi am venit aici ca să ne antrenăm. Lasa mulţimea să pornească, 15-20 de minute ne încălzim după care ne intrăm în ritm şi vom începe să depăşim." Nu sunt pe aceeaşi lungime de undă dar mă supun recomandărilor lui şi rămânem la coadă. Se dă startul şi toată rumoarea care s-a auzit până în acel moment, încetează. Îmi vine să o iau la fugă dar Călin mă temperează: "Stai uşor, relaxează-te! Lasă-i să se înghesuie!" Alerg alături de Călin în ritm de încălzire uşoară, deşi agitaţia celor din faţă mă inspiră la un ritm mult mai alert însă rămân ancorat lângă antrenorul meu. Oricum, un val de bucurie nemărginită m-a cuprins încă din momentul startului: "primul start din viaţa mea!" . "Dopajul psihic" funcţionează perfect punându-şi o amprentă puternică în memoria mea.
Alergăm deja de vreo 5 minute iar "gloata" a început să se transforme într-un şarpe care se întinde, treptat, pe traseu. "Gata, începem să creştem puţin ritmul. Rămâi în spatele meu" îl aud pe Călin şi mă simt pregătit pentru o descătuşare a dulăilor din picioare. Scade cadenţa paşilor şi măreşte mult lungimea acestora, în timp ce începe să depăşească, pe rând, pe toţi cei care înaintează lent în faţa noastră. Senzaţia conferită de fiecare depăşire în parte nu o pot descrie. Simţeam cum fiecare nouă depăşire mă încarcă mai tare cu energie, aşa încât, la un moment dat, aveam senzaţia că stau să explodez şi aş putea să plec în ritm de sprint şi să o ţin aşa toţi cei 12-13 kilometri care mai rămăseseră de parcurs.
Prin pădure, cursa decurge într-o linişte aproape desăşvârşită. Nu se aude decât respiraţia alergătorilor şi, din când în când, animatorii organizatorilor, răspândiţi pe traseu, care ne încurajează cu aplauze şi strigăte. După primii 4 kilometri, Călin îmi aruncă o privire peste umăr, făcându-mi semn din cap că ritmul e foarte bun şi se desprinde de mine, mărind mult cadenţa. De acum încolo urmează să alerg singur, să-mi fac cursa mea. A stat lângă mine exact cât a trebuit, acum se duce şi el să se bucure, în felul lui, de această alergare.
Prima jumătate de oră şi finalul primei ture de 5 kilometri înseamnă şi o subţiere a rândurilor alergătorilor întrucât cei care s-au înscris la proba de open 5 km şi-au încheiat cursa. Pentru mine, este şi un moment bun pentru o rehidratare cu o gură de apă din paharul care mi se oferă de pe margine. De acum, alergarea devine mai facilă şi ritmul mai constant, pentru că nu mai este nevoie să variez atât de des ritmul aşteptând momentul optim pentru a-i depăşi pe cei mai lenţi. Încep să mă simt mult mai confortabil şi "intrat în ritm" iar bucuria cursei creşte constant. Umbra pădurii adaugă noi senzaţii plăcute la cele deja oferite de tot ceea ce se întâmplă. Depăşesc, pentru a doua oară, aplaudând, un alergător în vârstă şi în cârje. Se citeşte fericirea pe chipul acestui om care este încurajat permanent cu aplauze şi urale din partea tuturor celorlalţi alergători care îl depăşesc. Îl ajung din urmă şi pe un domn pe care îl cunoşteam doar de pe facebook - un maratonist foarte pasionat de alergare şi care astăzi îşi face doar încălzirea pentru o cursă de semimaraton la care urmează să participe a doua zi. Mi se pare extraordinar că poate ca, a doua zi după o cursă de 15 km, să mai susţină încă una, de 21 km.
Pe nebănuite se mai încheie o tură de 5 kilometri şi, o dată cu ea, mai bine de o oră de alergare. Mai iau încă o gură de apă iar restul paharului mi-l torn în cap pentru a mă răcori puţin. Senzaţia este extraordinară! De acum, după ce şi-au încheiat cursa şi cei de la openul de 10 km, am mai rămas foarte puţini alergători, aşa încât reuşesc să mai depăşesc doar vreo 4-5 persoane şi alerg aproape singur, la destul de mare distanţă faţă de cel din faţă şi de cel din urma mea. Acum sunt doar eu cu mine şi savurez din plin sentimentul de satisfacţie pe care mi-l dă faptul că alerg, că nu sunt obosit, ci doar mă simt bine. Totuşi, după vreo 12-13 km o senzaţie de amorţeală apărută în şoldul stâng mă deranjează puţin dar nu o bag prea mult în seamă pentru că sunt deja obişnuit cu tot felul de senzaţii care apar după 10 kilometri de alergare.
În sfârşit, se apropie linia de finish. Încerc un regret uşor pentru faptul că se încheie această cursă care mi-a oferit o oră şi jumătate de bucurie deplină. Simt că aş mai fi putut să alerg cel puţin încă o tură. De fapt, conform programului de antrenament, ar mai fi trebuit să alerg încă vreo 2 kilometri dar, fiind o ocazie specială, m-am limitat doar la 15. Au fost cei mai frumoşi 15 kilometri alergaţi de mine până acum, adică dintre cei peste 250 de kilometri parcursi în cele două luni de când alerg. Trec linia de sosire cu paşi mari, după o oră şi 37 de minute de alergare, în cuvintele de felicitare ale crainicului cursei şi primesc medalia de finisher de la un voluntar. Prima medalie....
Cursa s-a încheiat, iar starea de bucurie este supremă. Călin mă întâmpină şi el cu o faţă fericită. El a terminat cursa cu vreo 20 de minute mai devreme şi aştepta să apar şi eu. Mergem să ne scoatem contracturile cu nişte exercitii de stretching absolut obligatorii după orice efort lung, apoi mergă să mă hidratez. Constat că senzaţia din soldul stâng este mai mult decât o amorţeală şi se transformă, treptat, într-o nevralgie sciatică.
Aplicaţia STRAVA de pe telefonul meu mă anunţă că am înregistrat un record personal pe distanţa de 15 kilometri, chiar dacă am avut un start lent, chiar dacă pe prima tură de 5 km am întârziat mult din cauza alergătorilor lenţi pe care a trebuit să-i depăşesc. Am recuperat mult pe ultima tură de 5 km care a fost şi cea mai rapidă din toată cursa. Probabil am forţat un pic mai tare şi de aici nevralgia care începe să devină tot mai dureroasă. Nu o bag prea mult în seamă pentru că bucuria finalului de cursă este copleşitoare. De nevralgie mă voi ocupa după ce ajung acasă şi pe parcursul zilelor următoare. Acum vreau doar să mă bucur şi atât.
Fiorii de emoţie pe care îi resimţeam până acum gândindu-mă la semimaraton, s-au transformat în aceste clipe în fiori de nerăbdare şi bucurie. Abia aştept marele start al acelei curse şi mă gândesc deja că, anul următor, pe lângă acel maraton montan la care tot visez, vreau să mă duc şi la cursa de 42 km de la Maratonul Internaţional Bucureşti. Ar fi o experienţă de neuitat pe care merită să o trăieşti chiar şi doar o dată în viaţă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu